Despre Greșeli. Ziua întâi.

Disclaimer: Aceste este un articol mai lung decât de obicei. Dacă ești aici pentru Legenda Peliculei, mergi la ultimul paragraf. Dacă te încumeți la o lectură despre scris, greșeli în general, greșelile mele și ce am învățat despre ele din Peliculă, îți urez lectură liniștită și fructuoasă. Poftim și o melodie despre care cred că se potrivește cu discuția.

Poftim și o melodie care se potrivește cu discuția ca un biscuit la cafea.

Calmează-te. Ai greșit deja. Iar mă culc târziu. E 1:32 și abia am scris treișpe cuvinte. Cum să scriu eu șapte sute cincizeci de cuvinte, dacă gândesc fiecare idee de două sau trei ori înainte să o aștern… hah, bună asta, aștern pe ecran? Nu e nimic de „așternut” pe ecranul ăsta murdar în fața căruia am să stau până la ora două. Sper…

Calmează-te. Ai greșit deja. Cum să scrii un paragraf întreg în care să te plângi? La ce te ajută? Acum continui, deși știu că o voi lua de la capăt. Fie continui pentru că nu-mi place s-o iau de la capăt așa des, fie pentru că nu ai citi „Calmează-te. Ai greșit deja.” de atâtea ori. M-am hotărât să încep așa fiecare paragraf. După ce am vărsat și spart și urlat un paragraf întreg înainte, eu zic că e bine meritat începutul. Nu merit nimic, în fapt, doar că mă va ajuta s-o tot iau de la capăt. Înseamnă că încă încerc, a spus cineva odată.

Calmează-te. Ai greșit deja? Am pus din greșeală semnul întrebării, l-am șters, apoi l-am pus iar la locul lui, la locul fiecărei greșeli, pe pagina vieții mele. Deși e o întrebare relevantă. Am greșit deja? Da, normal, de la începutul scriiturii mele din seara, noaptea asta, ai înțeles probabil tot ce-ai înțeles numai din greșeli, pentru că aproape numai asta am făcut. Mi-am dat frâu liber, scriu fără limitări (nu tocmai, mai corectez gramatica, greșelile de tastare, chiar și de exprimare încă, încerc doar să nu cenzurez idei) știu doar unde vreau s-ajung. Să-ți spun o poveste pe care nu eu am scris-o, dar care este a mea. „A cui e groapa asta?” „A mea.” „E a ta, de vreme ce stai în ea”.

Calmează-te. Ai greșit deja. Am să îți enumăr din greșelile mele, așa am fost sfătuit. Cineva mi-a spus că mila e un fel de rege al sentimentelor, nu folosea „rege”, ci alt cuvânt. Ideea era că toate se trag din milă și funcționează după legile ei. Am impresia că mila e primul sentiment pe care-l ai când conștiința ta corectează ceva. O greșeală. Apoi trebuie să vină dragostea. Of, și cât greșim în dragoste. Cât greșim, înainte de dragoste, să numim erotismul dragoste. Oricum trebuie să îți explic și ce înțeleg prin „Calmează-te. Ai greșit deja.” Rămâne pe paragraful următor, bine? Cred că o iubeam mult. Nici acum nu sunt sigur, iată, dar atunci eram. Să zicem că o iubeam mult. Știi ce-am făcut? Am stors și ultimul strop de vlagă din ea. Ea mă iubea mult, de ea sunt sigur, a plâns de câteva ori din cauza mea, eu n-am plâns decât când mi-am dat seama că s-a terminat, și asta s-a întâmplat mult după ce ea-și dăduse seama. Eram foarte tânăr și voiam numai neseriozități, iar când nu le primeam, era un capăt de țară, așa că s-a obișnuit să mi le ofere. Mereu. Eu spun că era nebună, deși avea doar câteva capricii: vreau să fii tuns scurt, să îmi înțelegi pretențiile sociale și să fii complice situațiilor pe care le implică. În rest, totul era subiect discuției. Și după ce nu a mai putut cu mine și cu purtarea mea de țânc, am făcut-o să plângă. Am certat-o intenționat atât de tare încât să plângă. Eram disperat pentru că eram convins că nu mai ține la mine și ceva se întâmplă. Am realizat că nu era așa, pentru că a plâns, și asta m-a liniștit. Acum știam că încă ține la mine. Greșeala mea a fost următoarea. Bine, propoziția asta te-a șocat, poate, după ce de rânduri întregi descriu exclusiv atitudini greșite, dar greșeala e naturală, importantă e dorința de a te ridica de acolo, deschiderea către a te ridica de acolo. Ea desena liniștită. Părea liniștită, deși probabil un munte de griji se cutremura în sufletul ei. Era obosită de plâns, de ceartă, de mine. Am avut ocazia să mă ridic. Puteam să o iau în brațe, poate m-ar fi respins, dar era o deschidere, și deschiderea ar fi contat. O cred din toată inima. Mai am trei minute până la două. Care a fost greșeala mea? Am luat-o iar la întrebări. Nu mai putea, nu mi-a răspuns deloc. Liniștea era răspunsul ei la o ecuație foarte atât de complicată încât, nerecunoscând nimic din ea, dintr-odată îi apărea simplă. Asta m-a enervat și mai tare. La un moment dat m-am oprit și i-am spus că plec. A început să vorbească. După jumătate de oră de tăcere mi-a spus să nu plec, iar asta tot nu m-a înduplecat. Acum mi se rupe inima la gândul că fata pe care am numit-o uneori după despărțire nebună, psihopată, neîntreagă la cap, chiar avea de aface cu un psihopat, în momentul confruntării cu mine. Nu m-a înduplecat că mi-a zis să nu plec, nici că lacrimile de pe fața lipsită de expresie sau culoare curgeau pe desenul ei și nici măcar asta nu-i genera vreo expresie. Care mi-a fost următoarea greșeală? Ea, de fapt, îmi spusese că nu pot să plec pentru că e încuiat, iar mama ei e plecată cu cheile (ceea ce tot „nu pleca” înseamnă), la care eu am început să-i enumăr metodele prin care aș putea să scap. Atunci s-a calmat. Atunci și-a dat seama, și pe bună dreptate a făcut-o, că nu mai suntem împreună. E două și cinci, hai să ne luăm un minut pentru a ne gândi la ce înseamnă împreună. Gata? Chiar am stat un minut: or fi doi oameni, sau mai mulți, care stau în același loc. Emoțional. Loc emoțional. Atât mi-a venit în minte într-un minut. Oricum acela ne-a fost sfârșitul. Eu am spus mereu că ea s-a despărțit de mine și a spus „ca o nebună” că eu am făcut-o. Când de fapt chiar o făcusem eu. Chiar i-am spus „plec”.

Calmează-te. Ai greșit deja. Mărturisirea. Recunoașterea. Cunoașterea de după ce ai cunoscut-o deja. Ai cunoscut-o singur, iar acum ți-e rușine s-o faci cunoscută, deci recunoașterea. Asta înseamnă „Calmează-te. Ai greșit deja.” Mi-o spun mie și te îndemn pe tine la recunoaștere. De asemenea am avut grijă ca fiecare paragraf să se încheie cu un soi de recunoaștere, ca să pot începe unul nou, cu o nouă recunoaștere. Memoria lucrurilor care sunt există oricum, indiferent că le mai cunoaștem sau le-am uitat. Am avut grija asta pentru că mă simt în afara putințelor și controlului meu, atunci când nu e ordine.

Calmează-te. Ai greșit deja. O văduvă undeva la cincizeci de ani găsește un prunc dezbrăcat în grădina cu verze. Pruncul crește măricel în casa văduvei singure. Văduva are o lumină de copil în privire. Când ajunge acasă și găsește pe cel mic privind laptele cum curge de pe foc, văduva ia figurinele copilului și construiește din ele un orășel în jurul pârâului de lapte. „Uite ce mare e viața? Vezi ce frumoasă e viața?” și îl îndeamnă pe copil să sară dintr-o parte-n alta a pârâului. Bătrâna văduvă e căzută foarte bolnavă la pat, iar copilul stă în piciorușe lângă patul ei. „Cât e șapte-ori șapte?” „patru-ș-nouă!”, „Și șase-ori șase?” „Trei-ș-șase!”, „Și trei ori trei?” Fața copilului se strânge involuntar, ceea ce face ca gura să i se arcuiască trist. Ochii i se umplu de lacrimi, dar nu varsă niciuna, fața lui se încordează mai tare pe măsură ce își păstrează durerea în ochi: „Unsprezece”

Calmează-te. Ai greșit deja, și orice greșeală provine dintr-o durere.

Legenda Peliculei: Miracol la Milano (1951) regia Vittorio de Sica

Dacă vrei să te abonezi…

…lasă-mi o adresă de mail și vei fi anunțat de câte ori apare o nouă discuție pe care s-o purtăm pe blogul meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s